by

Tous les matins du monde- Pasqual Quignard


TOUS LES MATINS DU MONDE

Pascal Quignard

Collection Folio, Gallimard, 1991

Pascal Quignard est né en 1948 à Verneuil–sur-Avre  en France. Maintenant il vit à Paris. Quignard est l’auteur de plusieurs romans : Le salon de Wurtemberg, Tous les matins du monde, Terrasse à Rome, et de plusieurs essais où la fiction est mêlée à la réflexion : Petits traités, Vie secrète, Les ombres errantes, Sur le jadis, Abîmes.

Les ombres errantes a obtenu le prix Goncourt en 2002.

Tous les matins du monde est un roman impressionnant  sur l’amour, la musique, le silence d’une vie, le talent, la douleur, la sagesse et le désespoir.

C’est une histoire exceptionelle déroulée au XVII ème siècle,  qui à été portée à l’écran en 1991 par Alain Corneau, avec une distribution remarquable: Anne Brochet, Gerard Depardieu, Guillaume Depardieu, Jean- Pierre Marielle.

L’auteur présente la vie d’un homme, Monsieur de Sainte Colombe, violoncelliste très doué, dont la femme est morte en 1650. Il ne pourra jamais l’oublier.

Il l’aimait énormément et il compose une oeuvre musicale en son souvenir.

Ses filles, Toinette et Madelaine, héritent de son talent pour le violon.

Un jour, un jeune musicien de dix-sept ans demande à Monsieur de Sainte Colombe de le prendre comme apprenti.

Saint Colombe accepte : « votre voix brisée m’a ému. Je vous garde pour votre douleur, non pour votre art ».

Marin Marais, le jeune musicien, vit une belle histoire d’amour avec Madelaine, qui l’aimera toute sa malheureuse vie, et une aventure sexuelle avec la fille cadette de Sainte Colombe, Toinette.

Cette histoire d’amour  finit. Madelaine accouche d’un petit garçon mort-né et Marin Marais cesse de lui rendre visite, mais il s’intéresse parfois à son état de plus en plus précaire.

Il épouse une autre fille avec laquelle il a 9 enfants. Il accomplit son rêve de musicien à la cour royale, à Versailles,  il compose des oeuvres, mais toute sa vie il rêve d’écouter une seule fois, au moins, les fameuses compositions de Monsieur de Sainte Colombe dont il a tant entendu parler : Le Tombeau des Regrets, Les Pleurs, et Barque de Charon.

Pendant ces années, Sainte Colombe voit l’apparition immatérielle de son aimée épouse, avec laquelle il parle, il se promène. Tout le roman est, indirectement, la description  d’une douleur inexprimable, qui trouve un seul moyen de s’exprimer: la sensibilité de la musique produite par  le violon.

C’est une oeuvre très émouvante sur le silence de la vie d’un vieil homme, qui

selon tout apparence, appartient plutôt au monde des ombres : « Quand je tire mon archet, c’est un petit morceau de mon coeur vivant que je déchire. Ce que je fais, ce n’est que la discipline d’une vie ou aucun jour n’est férié. J’accomplis mon destin. »

Le final est une belle image qui parle du but de l’existence humaine.

Le dialogue entre Marin Marais, adulte, et le vieux Sainte Colombe est une preuve de  sincérité et de pardon.

L’une des conclusions du roman, serait, peut-être, l’idée que le bonheur  s’accomplit au-delà  de la mort et que la douleur et le silence causés par les chagrins de la vie peuvent être remplis avec la musique inspirée  par l’amour.

Parmi les tempêtes de cette cruelle vie, la musique semble être la seule chose qui nous aide à  retrouver la paix.

C’est un roman inédit grâce à sa simplicité narrative. C’est une histoire savoureuse et touchante qui peut être lue facilement. Les personnages sont très bien construits et c’est vraiment  incroyable qu’un auteur du XX ème siècle arrive à écrire  une histoire tellement actuelle, tout en la plaçant dans le cadre du XVII ème siècle.

Est-ce explicable ? Oui, parce que les sentiments et la nature humaine sont toujours les mêmes, malgré le passage du temps.


by

Les valses de Vienne

Les valses de Vienne

François Feldman

Du pont des supplices
Tombent les actrices
Et dans leurs yeux chromés
Le destin s’est brouillé

Au café de Flore
La faune et la flore
On allume le monde
Dans une fumée blonde

{Refrain:}
Maintenant que deviennent
Que deviennent les valses de Vienne ?
Dis-moi qu’est-ce que t’as fait
Pendant ces années ?
Si les mots sont les mêmes
Dis-moi si tu m’aimes…
Maintenant que deviennent
Que deviennent les valses de Vienne ?
Et les volets qui grincent
D’un château de province ?
Aujourd’hui quand tu danses
Dis, à quoi tu penses ?

Dans la Rome antique
Errent les romantiques
Les amours infidèles
S’écrivent sur logiciels

Du fond de la nuit
Remontent l’ennui
Et nos chagrins de mômes
Dans les pages du Grand Meaulnes

by

Josh Groban- Per te

Pentru mine, una din cele mai bune voci, din lume, astăzi.  Chapeau bas!

Eventual, de ascultat, (re)citind:


Nichita Stanescu- Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

by

When is dark enough, you can see the stars.

Un prieten mi-a trimis acest  filmuleţ foarte bine realizat, cu un mesaj simplu, care dă de gândit…

Poate oare o expresie a frumosului să  oprească agresiunea, în toate formele sau să amintească fie şi pentru o clipă de umanitatea cea mai adâncă din fiecare om, agresor sau agresat,  să alunge frica, disperarea, durerea, să ne “dezarmeze”?

Sau aşa ceva există doar în pelicule?

Chiar dacă e doar un promo al unei campanii, cred că “when is dark enough, you can see the stars” spune multe despre natura umană.

by

O teologie a darului. Reflecţiile unui prieten

Viorel I. Coman Marţi, 15 Decembrie 2009

Publicat  in ziarul Lumina

Persoana umană, ca „cel mai înalt grad de existenţă“, nu este o realitate închisă în sine şi în gesturi autosuficiente, ci este o formă culminantă de existenţă deschisă spre ceilalţi şi cu capacitatea revelaţiei permanente, act posibil numai în verticala relaţiei Dumnezeu-eu şi orizontala eu-celălalt. O posibilă conturare cât mai cuprinzătoare şi cât mai autentică a persoanei o poate face definirea acesteia în dinamismul şi semnificaţia darului. La nivelul relaţiilor interumane, actul de a dărui resituează omul în definiţia lui autentică. În darul pe care îl facem celuilalt noi punem ceva din noi, iar prin acest dar cealaltă persoană se împărtăşeşte cu ceva din noi. Ceva din noi trece în celălalt şi ceva din celălalt trece în noi. Prin actul de a dărui ne extindem iubitor spre celălalt. Noi, dăruind, ne descoperim ca multiple rezerve de dar pe care nu le-am fi activat niciodată dacă nu ar fi fost celălalt. În actul de a dărui ne descoperim continuu pe noi ca realităţi cu potenţial dăruitor imens şi, pe măsură ce dăruim ceva din noi, aceste rezerve sporesc, împărţindu-se. Un proverb persan spune că iubirea este aceea care, împărţindu-se, se înmulţeşte. Această înmulţire se petrece pentru că Izvorul ultim din care izvorăsc darurile pe care le împărţim şi noi este Dumnezeu Însuşi şi astfel înţelegem şi cuvintele lui Nicolae Steinhardt: „Am înţeles că Dumnezeu îmi cere să dăruiesc chiar şi ceea ce nu-mi aparţine.“ Când darul dobândeşte consistenţă materială, dincolo de consistenţa aceasta materială, mai importantă este motivaţia care stă la baza darului, pentru că ea defineşte cel mai bine relaţia mea cu celălalt. În realitatea darului, materia dobândeşte funcţia ei primordială, aceea de a întări şi a spori relaţiile umane, căci dăruind eu nu mă comport posesiv faţă de creaţie, ci o valorific în scopuri superioare. Darul depăşeşte binomul „al meu“ şi „al tău“ şi îl converteşte în unitatea şi diversitatea lui „al nostru“. Centrul tuturor atenţiilor noastre devine celălalt şi în acest mod noi depăşim egoismul şi suficienţa noastră, căci, dăruind, noi dăm ce e mai bun din noi sau alegem darul material care să împlinească mai puţin preferinţele noastre şi mai mult ale celuilalt. În dar se întâlnesc deopotrivă preferinţele noastre comune şi se armonizează particularităţile. De aceea, darul nostru către o persoană nu se confundă niciodată cu darul altor persoane către aceiaşi destinaţie, chiar dacă, mai ales în cazul darului material, forma acestuia este identică, pentru că nu primează aspectul material, ci suportul darului care defineşte relaţia, iar relaţiile nu se pot confunda niciodată. Când am dăruit ceva, am renunţat definitiv la posesie asupra darului, cu toate că darul respectiv îl trimite pe primitor întotdeauna la cel care a dăruit. Darul poartă în el pentru totdeauna imaginea posesorului său prim, al celui care face gestul firesc de a dărui. Darul a încetat de a mai fi al meu şi devine al tău, el devine cumva al nostru, dar un al nostru în care celălalt are drepturi depline asupra lui şi, totuşi, un loc, un mediu, o materie comună de întâlnire. Darul devine al nostru pentru că el activează mereu în cel care îl primeşte, prezenţa dăruitorului. Prin dar noi punem în posesia cuiva ceva al nostru, dar nu-l înstrăinăm de noi. Modul de a preţui darul cuiva dovedeşte raportarea noastră la celălalt. De la amănuntele cele mai nesemnificative (locul unde îl ţinem, cât de des ne amintim de el etc), totul descoperă calitatea relaţiei noastre cu dăruitorul. De aceea, un om valorează atât cât poate dărui sau atât cât se poate deschide în relaţia dinamică dintre „a da“ şi „a primi.“ Când nu suntem capabili de a ne orienta către ceilalţi prin gesturi şi acte dăruitoare, trăim într-un egoism devastator. Darul este o orientare către aproapele prin care iubirea noastră şi atenţia „izbucnesc“ îmbrăţişând persoana celuilalt, cuprinzând-o şi situând-o în raza bucuriei noastre. Este nevoie să învăţăm cu toţii să dăruim. Este o artă a dărui, dar o artă este a şti şi să primeşti. Nimeni nu se poate defini numai ca dăruitor sau ca primitor. Cel care dăruieşte descoperă şi bucuria de a fi primitor, precum şi cel care primeşte învaţă bucuria de a dărui. Suntem dăruitori şi primitori deopotrivă, surse şi receptacole de iubire, dumnezei şi oameni…

by

Una din cele mai frumoase pagini ale literaturii….

Steinhardt, N.

Jurnalul Fericirii

„Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – [Hristos] ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; „prietene”, îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de câte ori dă, dă din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: “Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?)

Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.”